În adolescență a dormit pe șantiere
Radu
Vâlcan este un bărbat frumos, bogat, celebru, o vedetă TV cu mulți
fani, mai ales fane, cu multe contracte TV, și mai presus de toate,
iubitul delicatei actrițe Adela Popescu. V-ați putea închipui că un
astfel de om a dormit pe străzi acum câțiva ani, sau a privit cum îi mor
prietenii de boli incurabile sau că uneori nu avea ce să mănînce? Ei
bine, iată adevărata poveste a tinereții zbuciumate a celebrului Radu!
V.M.: Se bârfește că ai fost la un moment dat, în adolescență, oarecum aurolac, ai fugit de acasă, dormeai pe străzi…
V.M.: Se bârfește că ai fost la un moment dat, în adolescență, oarecum aurolac, ai fugit de acasă, dormeai pe străzi…
R.V.: Curiozitatea și dorința de
a explora m-au împins să iau, oarecum, viața în piept. Nu am crescut în puf,
din contră, fapt pentru care am fost nevoit să muncesc. Mi-a plăcut mereu să
fiu pe picioarele mele, încă de la o vârstă la care alții tânjesc după banii părinților.
Nu m-am dat la o parte de la muncă, am lucrat în restaurant, am învățat să zugrăvesc,
am lucrat în construcții, etc. Cu banii strânși, călătoream și reușeam să-mi satisfac
plăcerile și curiozitățile specifice vârstei. Este
foarte adevărată zicala “Munca este brățară de aur” ( chiar dacă urăsc
bijuteriile). Sunt foarte mândru de acea perioadă, am învățat multe.
V.M.: Am auzit că uneori trebuia să dormi pe jos, prin șantiere?
R.V.: Am lucrat și în construcții. Este adevărat că am
dormit acolo, pe șantier, dar asta pentru că terminam foarte târziu și trebuia
să fiu foarte devreme înapoi la muncă. Evident, asta nu înseamnă că stăteam în
cele mai bune condiții, dar treceam peste orice, nevoia te învață. Bunica mea
este cea care m-a ajutat mereu și m-a ținut la suprafață.
V.M.: Ți-a murit un prieten bolnav de cancer chiar în brațe… Cum s-a
întîmplat?
R.V.: Eram un grup de prieteni, toți am înfruntat aceleași greutăți.
Acea perioadă m-a și întărit, într-un fel sau altul. Am spus că nu “hoinăream” în
cele mai bune condiții. Unul dintre prietenii mei a murit, pot spune, în brațele
mele. A fost un moment foarte greu și din acea clipă am început să apreciez, cu
adevărat, viața, poate m-am maturizat mai devreme decât era cazul, poate lipsa
tatălui m-a făcut să “cresc” mai repede. In asemenea situații, oamenii reacționează
diferit. Unii sunt puternici și merg mai departe, alții cedează și nu-și mai revin.
Pot spune că eu am fost undeva la mijloc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu